Povestea unui slăbănog

În vremea aceea trăia un om în Israel. Acest om nu avea nume sau numele lui nu contează pentru noi atât de mult cât să-l menţionăm aici în istorioara noastră. Putem să-i zicem Ruben sau Levi sau oricare alt nume evreiesc comun şi celorlalţi evrei respectuoşi faţă de Legea lui Moise.

Acest evreu avea şi o familie, dar această familie îl părăsise pentru că el era o povară. Cu câţiva ani în urmă, el s-a îmbolnăvit şi deveni infirm. Medicii ziceau că are o boală necunoscută lor şi această boală se manifesta prin uscarea membrelor şi printr-o paralizie de la brâu în jos. Picioarele i se uscau la propriu datorită lipsei de activitate musculară şi în curând deveni un fel de schelet ambulant de care vroiau toţi să scape.

Sătulă de suferinţă şi de purtare de grijă faţă de acest om care le îngreuia şi mai mult existenţa, familia decise că trebuie să facă ceva pentru că lucrurile mergeau rău în viaţa ei, nu numai în interior ci şi în exterior, în relaţiile cu ceilalţi semeni. Vecinii îi compătimeau pentru suferinţa lor, dar în acelaşi timp îl mustrau tacit pe acest om prin privire urâcioase pentru presupusele păcate pe care le făcuse şi care acum îl ajunseseră prin boala pe care o avea. Poate că avea păcate ca orice om, dar asta nu era problema vecinilor de păcatele şi suferinţa lui. Un vecin binevoitor a întrebat familia într-o zi “de ce nu-l duceţi la Ierusalim, lângă Poarta Oilor, căci acolo, se spune, că un înger coboară la un anume timp şi tulbură apa şi oricine intră primul după tulburarea apei, se face sănătos, indiferent de boala sa. Chiar un vecin de aici care avea o boală de ochi s-a aruncat în apă şi a ieşit sănătos”. Familia privi la acest sfat ca la o răsplată divină pentru suferinţa purtată din cauza slăbănogului ei şi s-a gândit că ar fi bine să-l ducă acolo că poate reuşeşte să intre primul şi se face sănătos. Chiar s-au gândit şi la cum să rezolve problema persoanei care să stea cu el şi să-l arunce în apă când va tulbura îngerul apa.

Membrii familiei au deliberat în privinţa lui şi a fost adus slăbănogul în Ierusalim pentru a se vindeca. Ei nu veneau la Ierusalim decât odată pe an şi atunci de Paşte pentru că aşa cerea Legea. Nu erau departe de Ierusalim, ajungeau în două zile de mers, dar acest drum al lor era privit ca un sacrificiu pentru membrul bolnav al familiei.

Ajunşi în Ierusalim au înaintat cu greu până la Poarta Oilor, unde era scăldătoarea cu pricina, din cauza mulţimii oamenilor care veneau zilnic în cetate să facă comerţ. Unii veneau cu animale să le vândă de prin satele din împrejurimi, alţii veneau să cumpere, încât aveai impresia că eşti untr-un babilon de neamuri. Totul era haotic, mai ales când treceai pe lângă zona pieţelor unde se vindeau tot felul de lucruri.

Au ajuns în sfârşit la locul cu pricina, dar acolo s-au cutremurat de privelişte. La scăldătoarea pe care evreii o numeau Vitezda erau mulţi bolnavi. Unii erau cu însoţitorii, alţii erau părăsiţi de vreme, alţii mai bogaţi aveau slugi după ei care să-i arunce în bazin când avea să se tulbure apa, dar toţi erau în acel loc pentru un singur scop, să beneficieze de vindecarea promisă de tulburarea apei.

Familia acestui slăbănog, puţin descurajată, de ceea ce văzuse, căută un loc pentru slăbănogul lor şi au găsit un loc dar care era puţin cam departe de bazin. Au hotărât că trebuie să stea cu el câte o săptămână şi dacă se tulbura apa, cel care avea grijă de el avea datoria să-l arunce în apă pentru a se face sănătos. Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe mezinul familiei care era aproape bărbat de acum, avea 15 ani şi avea putere să-l ridice pe slăbănog şi să-l arunce în scăldătoare.

Ceilalţi au plecat spre casă lăsând în urmă promisiunea de a se întoarce următorul săptămâna viitoare pentru a-l schimba. După ce au plecat aceştia, s-a făcut zarvă mare între bolnavi, unul dintre ei a strigat că apa era tulbure şi îngerul se coborâse în scăldătoare. În acel moment, într-o secundă toată acea mulţime s-a mişcat cu un zgomot asurzitor spre apă pentru a se face sănătoşi. Până să ajungă şi slăbănogul nostru, cu ruda sa, deja ieşea unul din scăldătoare, curat ca lacrima de bubele ce-i umpleau tot corpul, sărind şi strigând de bucurie că s-a făcut sănătos.

Ceilalţi se întorceau la locurile lor întristaţi şi rupţi de supărare că au pierdut şi acum ocazia de a se întoarce la familiile lor care îi aşteptau, poate, acasă sănătoşi.

Slăbănogul nostru, primea acest eveniment cu bucurie pentru că el abia venise la scăldătoare. Nu credea neapărat în vindecarea minunată oferită de scăldătoare şi din cauza asta privi de la bun început aducerea lui acolo ca o debarasare a sa din cadrul familiei. Se gândea că e de este într-adevăr greu cu situaţia lui, dar nu se împăca cu ideea că va fi într-un fel lepădat lângă o apă cu minuni. În schimb acum când văzu că apa face într-adevăr minuni, se bucură că a fost adus acolo şi în el înflori speranţa că într-o bună zi se va face sănătos. Ruda sa plecă la săptămână şi în locul ei veni altă rudă. Odată cu ruda schimbată veni şi un alt înger care tulbură apa, dar tot degeaba pentru el. Nu reuşea nici de data asta să ajungă la apă.

Trecu un an de când era în acel loc în care căuta vindecarea. Rudele lui veneau din ce în ce mai rar, existau săptămâni când se scuzau că nu pot veni pentru că au de lucru la câmp sau că au vreun eveniment în familie. Păstra legătura cu ei prin cei care veneau la el şi rămâneau cu el ocazional. Se hrănea din ce cerşea şi uşor uşor devenise un element comun în cetatea Ierusalimului. Toţi îl ştiau pentru că avea o boală necunoscută doctorilor şi-l compătimeau, îi dădeau să mănânce, dar nici unul nu-i oferea sănătatea necesară pentru se putea întoarce la casa sa.

Cu timpul se gândea la tot fel de strategii prin care să ajungă cât mai aproape de apă când se tulbura apa, dar acestea îi erau zădărnicite de prezenţa neregulată a îngerului. Într-un timp îngerul se cobora mai des, alteori nu cobora cu lunile şi în sufletele celor aflaţi acolo apărea deznădejdea. Mulţi plecau pentru că îngerul nu mai cobora şi atunci prezenţa lor acolo nu-şi mai avea rostul.

Trecuseră aproape şapte ani de când era la scăldătoare şi niciodată nu avusese ocazia să plece pe picioarele sale. Se târa până la scăldătoare când se făcea zarvă între bolnavi, dar întotdeauna ajungea mai târziu decât trebuia. Odată era chiar să se înnece în scăldătoare deoarece a crezut că a ajuns primul şi a căzut în apă. Când a ajuns în apă aştepta înfrigurat miracolul inevitabil, dar a văzut că e la fel de schilod şi mai mult decât atât, se ducea la fund şi că înghiţea apă. A început să strige şi norocul lui a fost când nişte trecători au intrat în scăldătoare şi l-au salvat. Nu ştia ce să facă. Să le mulţumească sau să-i ocărască pentru că nu-l lăsaseră să moară şi să scape de suferinţă. Striga pentru că-i era frică de moarte, cu boala se învăţase, dar cu moartea era mai greu şi atunci le mulţumi trecătorilor pentru că l-au salvat.

În acel an trăise o seară ciudată pentru existenţa lui monotonă la acea scăldătoare. Era iarnă şi încerca să se încălzească la un foc ce ardea mocnit lîngă el. Încălzindu-se suficient cât să se simtă bine, adormi şi în somnul său se visă în afara Ierusalimului pe un câmp pe care el alerga. Se visa sănătos, dar nu ştia de ce fugea. Poate că lucrul acesta şi-l dorea cel mai mult de la viaţă, să mai alerge odată aşa cum alerga când era tânăr prin păduri sau pe dealuri. În visul său era noapte, era sănătos şi alerga către un loc necunoscut lui. Observă chiar că aleargă fără voia lui dar nici nu încerca să oprească acel zbucium nebun pentru că se simţea bine. Se simţea atât de bine, încât nu mai conta unde alerga. Pentru el, important era că putea să alerge din nou după şapte ani. Tot alergând a văzut că în fuga sa ajunsese la marginea unui sătuc, iar înaintea lui se afla un grajd făcut într-o scobitură a pământului, un fel de peşteră. La vederea grajdului se opri din fugă ca şi cum o putere nevăzută îl ţintui pe loc. Ce căuta el acolo nu ştia. Se uită pe fereastra grajdului şi văzu la o lumină slabă a unui opaiţ o femeie tănără care tocmai născuse un copil ce emana atâta linişte când îl priveai. Alături de ei erau un om în vârstă ce părea că stă de strajă lângă cei doi. În jurul lor, animalele păreau ca se roagă la cei doi. Boii suflau încet spre femeie şi pruncul ei ca şi cum le-ar fi încălzit aerul, dar în jurul lor nu părea să fie deloc iarnă, ci totul era înflorit şi călduros. El nu simţea frigul deloc cu toate că ştia că afară este iarnă, pe alocuri apa îngheţase, din cauza frigului. Stătea la geamul grajdului, nevăzut de nimeni sau cel puţin aşa credea el şi privea toată scena cu multă teamă şi cucernicie. El, care nu era cât se poate de religios, dar devenise un pic din cauza minunilor întâmplate la scăldătoare, era pătruns acum de ceea ce vedea pe geamul grajdului. Dintr-o dată, pruncul se uită fix spre locul unde era geamul de parcă ar fi ştiut că este acolo. El observând acest lucru şi paraliză cu toată fiinţa lui, de parcă era un hoţ şi fusese prins la furat şi-l aştepta moartea. Vedea cum pruncul acela ce uita la el cu luare aminte. Îl privea fix cu milă, iar privirea lui îi străpunse inima şi-l făcu să cadă în genunchi în faţa ferestrei, şi atunci se trezi iarăşi în starea sa de suferinţă lângă scăldătoare. Auzea gemetele celorlalţi bolnavi, alţii dormeau sforăind, în jurul său era pace în aer, dar el vedea parcă aievea ochişorii mici ai pruncului din grajd.

A doua zi, se trezi şi o luă de la capăt în cursa pentru vindecare în scăldătoare. Era singur, nu-l mai vizitase familia de un an de zile, chiar credeau că a murit pentru că nu se mai interesau de el. În schimb, devenise notoriu la scăldătoare pentru că era cel mai vechi în acele locuri. Mulţi veneau şi se vindecau pentru că nu erau bolnavi ca el, în stadiul în care se afla el. Ajunsese să se complacă în starea lui şi devenise un fel de şef al locului în ceea ce privea împărţirea locurilor pentru cerşit. Trecuseră 15 ani de când se afla la scăldătoare şi tot nu reuşise să se vindece. Ceilalţi bolnavi îl compătimeau şi ei dar când venea timpul tulburării apei fiecare era pentru el. Cine era mai tare, se vindeca întâi şi mergea sănătos acasă. Priveau la el ca la un monument al răbdării, dar nu îl ajutau să se vindece aruncându-l şi pe el în scăldătoare. Vorbeau cu el pentru că aveau ce să înveţe de la el. Câţi oameni nu văzuse el la viaţa lui perindându-se prin locurile unde a cerşit, aproape că îi învăţase pe fiecare dintre cei ce locuiau în cetate, le ştia năravul, le ştia mila sau nepăsarea cu care se afişau în public.

Trecuseră aproape 38 de ani de când era bolnav. Deja nu-l mai impresionau oamenii din jurul lui, ci se gândea cum să facă să se vindece. Era sătul de suferinţă şi de încercări la apa tămăduitoare. Chiar i se părea că apa nu vrea deloc să-l vindece pentru că nu reuşise în toţi aceşti ani să ajungă măcar odată primul şi să obţină vindecarea mult dorită. Devenise îndărătnic şi nu mai vorbea cu nimeni, dar în sufletul său păstra o speranţă că poate într-o zi va ajunge la apă. Ştia el că va veni o zi când oamenii nu vor mai fi bolnavi şi el fiind singurul bolnav, va sta lângă apă şi când se va tulbura apa, se va vindeca.

Toţi vorbeau despre un Om care umbla prin Israel şi vindeca pe cei bolnavi, dar nu ştia cine este acel Om şi unde ar putea să-l găsească. Mai mult decât atât nu avea pe nimeni care să-i facă un serviciu şi să-l cheme pe Omul acela să-l vindece şi pe el sau măcar să-l transporte până la locul unde s-ar fi aflat Vindecătorul. Aşa că stătea mai departe în suferinţa sa aşteptând mişcarea apei că poate s-ar fi vindecat şi el. De familie nici nu se mai punea problema să vină să-l vadă. Departe de Ierusalim, aceştia au şi uitat de el şi chiar au încercat să uite de existenţa vreunui membru de-al lor care să fi fost vreodată bolnav.

El se gândea la ei adeseori, dar îi privea mental cu ciudă şi indiferenţă pentru că îl trataseră ca un infirm. Îl durea lucrul acesta mai mult decât orice. Puteau să-l înfometeze sau să-l bată, dar să nu uite de el.

Existenţa lui devenise mizeră. Trăia din cei cerşea şi din mila trecătorilor. Se gândea acum de ce suferă , de ce are parte de viaţa asta cruntă şi cum ar fi să nu fi fost aşa. Ar fi avut şi el o familie de care să aibe grijă, ar fi avut poate copii sau copii lui ar fi avut copii şi ar fi fost un bunic foarte bun cu nepoţii săi.

Când se gândea el la aceste lucruri se trezi cu un Om proptit în faţa locului unde stătea el. Acest Om era înalt, cu o privire blândă şi acest Om căuta la suferinţa lui. Nimeni nu-l mai căutase de mulţi ani şi i se părea ciudat acum că cineva a venit să-l vadă. Se gândea că poate acel Om este chiar o rudă de-a sa care şi-a adus aminte de el şi a venit să-l vadă. Omul l-a întrebat simplu şi direct “vrei să te faci sănătos?” Această întrebare îl lovi în moalele capului exact cum l-ar fi lovit cineva cu un par. Nici nu mai ştia ce înseamnă să fii sănătos. De atâţia ani de când era bolnav, nu mai ştia cum e să fii sănătos. La un moment dat îşi închipuia că lumea e aşa cum este el, dar era puţin diferit. Ştia că se amăgeşte, dar îşi permitea astfel de jocuri mentale.

La întrebarea Omului, nu ştia ce să răspundă. Ştia care e răspunsul, dar i se părea că întrebarea vine mai mult ca o glumă, dar cine şi-ar fi permis să glumească cu un om aflat în suferinţă.

Răspunse că da, nu poate fi sănătos pentru că nu are un om care să-l arunce în scăldătoare mai repede când se tulbură apa. El ar vrea dar nu se poate. Omul îl privea şi nu îi zicea nimic, de parcă l-ar fi cercetat uitându-se la el. El aştepta măcar să-i dea ceva de pomană şi să-l lase în pace că deja fusese răscolit de întrebarea acestui Om.

Atunci Omul i-a zis simplu “scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Prima oară când auzi cuvântul scoală-te, hotărî că deja s-a mers prea departe cu îndrăzneala acelui Om. Oare El nu vedea că este afectat de boală şi că se târăşte din loc în loc? Dar până să cugete sfârşitul gândului, simţi cum o putere intră în oasele lui şi începe să simtă uşor degetele de la picioare şi cum piciorul se mişcă. Uimit de acest lucru, nu ştia ce să facă, să strige sau să plângă de bucurie, ci totul s-a tradus printr-o muţenie plină de uimire. Până să realizeze ce se întâmplă a observat că Cel care i-a zis cuvintele nu mai era lângă el ci plecase, fapt pe care el nu îl observase din cauza miracolului trăit. Îşi mişca picioarele, dar îi era teamă să se ridice, se gânea că va cădea din nou aşa cum căzuse odată în apă şi era să se înnece. Cu toate acestea, se ridică uşor în picioare. Ceilalţi bolnavi se uitau uimiţi la el, îi ştiau povestea, ştiau că este acolo de 38 de ani şi nu înţelegeau cum de s-a făcut sănătos. Se uitau la el, se uitau la apă, o vedeau că este limpede, deci nu coborâse îngerul în ea şi nu-şi explicau vindecarea lui. Se făcu zarvă odată cu vindecarea acestuia, iar preoţii şi cărturarii treceau prin zonă în acel moment. Omul trăise o minune. El deveni într-o clipă dovada unei minuni făcute la cuvântul unui Om pe care nu-l cunoştea, dar care l-a făcut sănătos. Se gândea că Dumnezeu s-a milostivit de el şi de suferinţa lui şi l-a vindecat prin Omul acela.

Avea acum o altă problemă de rezolvat. Preoţii şi cărturarii, fiind în trecere prin acel loc, l-au văzut că îşi strânge patul spre a merge la casa sa. Era un lucru nepermis în acea zi pentru că era ziua sâmbetei, iar în această zi nici un evreu nu îndrăznea să facă un astfel de lucru necugetat. Aceştia l-au mustrat spunându-i că nu îi este permis să-şi ia patul în ziua sâmbetei. El rămase trăznit când auzise lucrul acesta. 38 de ani nu şi-a luat patul pentru că nu a putut şi acum când s-a făcut şi el sănătos, să i se spună că nu-şi poate lua patul. I se părea un lucru fără sens. Se gândea că Legea avea rolul de a-l ajuta pe om să fie mai aproape de Dumnezeu şi nu să-l îngrădească să se bucure de viaţă. I se părea deplasată mustrarea acestor oameni care timp de 38 de ani nu i-au oferit nimic decât silă şi dispreţ pentru că îl considerau un mare păcătos pentru boala pe care o avea. Era păcătos, dar păcatele lui îl priveau pe el şi nicidecum pe ei. Ca să scape de aceştia, aruncă vina şi el pe Omul care l-a făcut sănătos, spunând “Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. A avut impresia că a scăpat dacă a dat vina pe altcineva, dar n-a fost aşa. Ei l-au întrebat şi “cine este cel ce ţi-a zis ţie unele ca acestea?“ El n-a ştiut ce să le zică pentru că nu-l cunoştea pe Omul acela. Văzând că nu scot nimic de la el, l-au lăsat în pace. El şi-a strâns cu înfrigurare lucrurile şi a plecat de la scăldătoare.

A mers în templu pentru că acolo avea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacere. S-a aşezat într-un loc mai retras pentru a se ruga şi a-i mulţumi lui Dumnezeu. După ce i-a mulţumit lui Dumnezeu, a vrut să plece din acel loc.

Dar înaintea lui era din nou acel Om care i-a zis să-şi ia patul şi să meargă la casa lui. Se uita la el blând, dar şi mustrător în acelaşi timp. Îl mustra poate că dăduse vina pe El la scăldătoare când l-au chestionat cei din elita evreiască. Nu i-a zis nimic de acest lucru ci doar “te-ai făcut sănătos”. Aceste cuvinte sunau ca o concluzie, de parcă Acel Om îl invita să trăiască o viaţă nouă. Într-adevăr, simţea că are o viaţă nouă, simţea că este altul, mai în vârstă într-adevăr, dar simţea că este alt om. Nu mai era îndărătnic, ci plin de compasiune faţă de cei aflaţi în suferinţă. Apoi Omul continuă “ai grijă de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău”. În momentul acela s-a uitat în ochii lui şi privirea Omului binefăcător a mers până în adâncul sufletului. Şi-a dat seama că înaintea lui nu este un Om, ci Dumnezeu Însuşi se uita la el. A căzut în genunchi pentru că nu mai suporta cu toată fiinţa lui acea privire care-l atenţiona asupra stării lui, dar când stătea în genunchi şi-a adus aminte de visul pe care-l avusese cu mulţi ani în urmă şi privirea aceea o cunoştea. Era privirea Pruncului din ieslea grajdului. Atunci era blândă şi compătimitoare, dar acum privirea avea în ea pe lângă blândeţe şi mustrare pentru o eventuală cădere. Se ridică, dar Omul nu mai era lângă el. Plecase de ceva timp.

Înfrigurat, a plecat din templu, îndreptându-se spre casa pe care o mai ţinea minte. Mergea pe picioarele sale acum. Nu mai avea nevoie nici de apă tulburată de înger, poate ar fi preferat mai bine să fie vindecat de apa sfinţită, pentru că ar fi avut mai multă linişte. Privea în jurul său şi încerca să se înveţe cu lumea în care era. S-a pierdut în mulţimea oamenilor care se aflau în Ierusalim, nu mai privea în jur pentru că era înspăimantat de ceea ce i se întâmplase. Se gândea că are înaintea sa o viaţă nouă faţă de care trebuie să fie mai responsabil. Se simţea ca un înviat din morţi. Auzise că unii au înviat din morţi şi se pare că tot Acest Om fusese cel care săvârşise minunile.

Ieşi din Ierusalim. Începu să alerge de bucurie, dar în acelaşi timp şi de teamă ca nu cumva stând mult pe loc, să amorţească din nou şi să se întoarcă la scăldătoare, unde să aştepte venirea ingerului. Alerga exact ca în visul său, dar de data aceasta la capătul alergării nu-l mai aştepta blândeţea din privirea Pruncului, ci o viaţă necunoscută până atunci, pe care trebuia să o petrească cu multă responsabilitate.

PREDICĂ LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţi credincioşi,

După ce ne-am încredinţat împreună cu Toma că Hristos a înviat în duminica precedentă, Biserica noastră a aşezat în calendar ca praznic Duminica femeilor mironosiţe, a femeilor care au fost martore la învierea Domnului prin prezenţa îngerului care le-a liniştit spunându-le că Hristos a înviat. Cuvântul „mironosiţă” înseamnă purtătoare de mir, dar în zilele noastre sensul lui original s-a pierdut devenind mai mult un cuvânt de apostrofare a celor care duc o viaţă bigotă, la fel cum avem şi cuvântul fariseu care la început reprezenta o categorie socială, iar acum o tipologie umană.

În cazul fariseilor, înţelesul cuvântului este pe deplin îndreptăţit pentru că ei înşişi şi-au atras în istorie acest blam prin ceea ce au făcut în rândurile poporului evreu, dar în cazul mironosiţelor, se face o mare nedreptate, pentru că ele au fost singurele care au avut curajul să meargă la mormântul lui Hristos pentru a-i unge trupul după rânduiala îmbălsămării morţilor la evrei. Mirurile pe care ele le duceau pentru îmbălsămare constau într-un amestec de diferite aromate care aveau rolul de a conserva trupul în aşa fel încât în procesul de putrezire să nu fie emanate mirosuri urâte, care i-ar fi îndepărtat pe cei care veneau la mormintele celor dragi. Trebuie să menţionăm faptul că evreii nu-şi îngropau morţii în pământ ci obişnuiau să sape morminte în piatră, iar la gura mormântului aşezau o piatră mare.

Evanghelia de astăzi începe cu momentul cedării trupului lui Iisus lui Iosif de către Pilat, care s-a arătat foarte mirat că Acesta murise şi după ce s-a încredinţat prin mărturia sutaşului de moartea lui Hristos, l-a dat pe El pentru a fi îngropat. Textul scripturistic ne spune mai departe că femeile priveau de departe unde L-au pus pe Hristos ca să ştie şi să vină la timpul potrivit pentru îmbălsămarea Lui.

De ce nu L-au îmbălsămat la coborârea de pe cruce? Deoarece în sâmbăta aceea era Paştile la evrei şi orice activitate înceta la ei de vineri seara, astfel că îmbălsămarea era cu neputinţă. Trebuia să treacă ziua sâmbetei pentru ca ele să meargă la mormânt şi să execute procedurile obişnuite.

Trecând ziua sâmbetei, ele au mers la mormânt şi se gândeau ca nişte femei neputincioase la piatra care era aşezată la gura mormântului şi la greutatea ei. Dar ajungând la mormânt, au văut că piatra fusese răsturnată, iar un înger şedea pe această piatră. Acesta le-a zis să nu se teamă pentru că Hristos cel răstignit nu este aici, ci a înviat! Apoi le-a trimis la apostoli specificând că mesajul lui îl priveşte şi pe Petru, cel care se lepădase de Hristos de 3 ori, spunându-le să meargă în Galileeia şi acolo îl vor vedea. Mironosiţele care au primit acest mesaj erau Maria, mama lui Hristos, Salomeea, Maria Magdalena, Ioana, şi altele. Acestea au fost mesagerele mesajului îngerului către apostolii cei fricoşi care se ascundeau de frica iudeilor.

Dreptmăritori creştini,

Femeile mironosiţe au arătat prin gestul lor tărie de caracter, fiind femei evlavioase într-un mod cât se poate de real şi nu fals cu se înţelege astăzi prin distrugerea sensului cuvântului „mironosiţă”. Ele au văzut mormântul gol al lui Hristos, au fost primele martore ale învierii Lui şi totodată primele vestitoare ale evenimentului în sine.

În zilele de astăzi se vorbeşte tot mai mult de statutul femeii în societate şi în creştinism. Religia noastră creştină promovează ideea egalităţii dintre sexe. În vechime, în civilizaţia Orientului, femeia era considerată sclavă sau o persoană de mâna a doua datorită mentalităţii din acele timpuri. Hristos însă prin învăţătura Sa, S-a arătat ca ocrotitor al femeii şi din această cauză multe femei care greşiseră în viaţa lor şi pe care El le scăpase de la moarte prin lapidare (exemplul femeii păcătoase) sau pur şi simplu le-a creat o atenţie sporită prin discuţii nepermise de lege evreiască (exemplul samarinencii), îl urmau pentru că Hristos ştia ce familia stă celula de bază a societăţii umane. Fără familie societatea nu poate evolua, iar o familie este formată dintr-un bărbat şi o femeie.

Sfântul Ap. Pavel spune că „femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va vieţui cu smerenie, în credinţă şi în iubire”, arătând astfel că scopul primordial al femeii este de a da naştere pruncilor. Pruncii sunt cei pe care Hristos i-a chemat la sine punându-le ucenicilor să-i lase că dacă nu vom fi ca ei la suflet nu vom moşteni împărăţia cerurilor. Legătura dintre bărbat şi femeie este atât de strânsă încât Sf. Ap. Pavel spune în epistola către Galateni că „nu mai există nici iudeu nici elin, nici parte bărbătească sau femeiască, ci toţi sunt una în Hristos”, întărind mai departe în epistola către Efeseni că legătura dintre cei doi în cadrul familiei trebuie să fie aşa cum este legătura dintre Hristos şi Biserica Sa. Hristos este mereu prezent în Biserica Sa prin Sfânta Euharistie, prin jertfa pe care noi preoţii o săvârşim la Sfântul Altar alături de rugăciunile credincioşilor. Ap. Pavel spune că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe trupul său şi aşa cu are grijă de trupul său aşa să aibe grijă şi de femeia sa. Ei devin una prin Taina Cununiei şi Hristos avertizează „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.

Din păcate pentru societatea de astăzi, din cauza lipsurilor materiale spunem noi, familiile se întemeiază din ce în ce mai greu şi nu durează până la vârste înaintate. Mulţi ajung după câţiva ani de căsătorie să divorţeze din cauza unor neînţelegeri sau mai grav multe femei refuză să mai dea naştere copiilor pe motiv că uneori cariera e pe primul loc, în general partea materială, şi atunci se abţin sau ajung să facă avorturi pentru a-şi proteja viitorul, spune ele. Viitorul nostru este dat de cei ce se nasc din noi. Dacă noi refuzăm să avem copii, atunci putem să afirmăm că nu avem un viitor ca neam. În perioada Vechiului Testament, femeia care nu avea copii era considerată blestemată şi darul ei nu era primit la templu. Bineînţeles că acest lucru se referă la cei care trăiesc cununaţi şi nicidecum la cei ce intră în rândurile monahismului. Aceştia au depus un jurământ înaintea lui Dumnezeu şi răsplata lor va fi pe măsura ostenelii acestora.

Învăţătura creştină nu repudiază mamele care nu au copii din pricina neputinţei de a avea copii, ci pe cele care opresc izvorul naşterilor prin diferite metode. Aceste mame sunt considerate mame denaturate, fiinţe care nu-şi îndeplinesc rolul lor în societatea umană, deoarece izvorul vieţii se află în pântecele femeii. Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea într-o cuvântare, „daţi-mi o generaţie de mame bune şi voi transforma lumea”, iar prin această afirmaţie avea totală dreptate. Mama este prima fiinţă cu care ia contactul un om nou când ajunge pe lume şi indiferent de comportamentul acesteia ca mamă, copilul va păstra întotdeuna o afecţiune pentru mama sa, ascunsă în sufletul său sau arătată făţiş.

În comparaţie cu bărbaţii, femeile sunt mai sensibile, ele fiind întotdeauna mai aproape de Dumnezeu de biserică, fiind cele ce transmit mai departe învăţăturile elementare copiilor lor.

S-a realizat un studiu în Franţa în legătură cu numărul oamenilor din închisori împărţiţi pe sexe şi s-a observat că în închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei. Întrebarea studiului adresată populaţiei a fost „de ce sunt mai mulţi bărbaţi decât femei închişi în închisori?” La acestă întrebare a răspuns cineva că în închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei deoarece la biserică sunt mai multe femei decât bărbaţi. La situaţia din bisericile noastre româneşti ar trebui să fie închisorile goale.

Societatea de astăzi este o societate bolnavă după câştig şi superficialitate. Avem impresia că dacă trecem repede peste anumite lucruri care ne privesc în viaţa noastră, scăpăm de responsabilităţi. Cu cât fugim mai mult de responsabilităţi cu atât ne adunăm mai multe. Avortul este o crimă înaintea lui Dumnezeu şi odată oprit izvorul naşterilor cu greu mai revine la normal. Ne lipseşte curajul mironosiţelor şi zicem toţi că ne este greu să avem copii, nu avem cu ce să-i creştem, că nu avem unde sta, şamd. Dacă părinţii noştri se gândeau la toate aceste lucruri când ne-au făcut probabil că nu ne mai făceau pentru că fiecare epocă are greutăţile ei.

Iubiţi credincioşi,

Hristos le-a spus ucenicilor la Cina cea de Taină „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” lăsând de aici să se înţeleagă că ne-a făcut fiecăruia o invitaţie în a-L urma cu curaj în suflet, în ciuda aparenţelor create de societatea în care trăim. Femeile mironosiţe nu au ţinut cont de răutatea evreilor care căutau să-i omoare pe toţi care-L urmaseră pe Hristos, ci au mers la mormântul Lui pentru a plini ceea ce se cuvenea unui mort obişnuit. Exemplul lor de curaj ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne înveţe că atunci când vrem să ne afirmăm ca nişte creştini adevăraţi faţă de semenii noştri şi faţă de noi înşine, trebuie să mergem până la capăt cu gândul nostru bun indiferent de ce spun unii şi alţii.

Din curajul lor ca femei ar trebui să învăţăm şi noi ca părinţi pentru că aşa cum ele au trecut peste greutăţile împrejurărilor aşa şi noi trebuie să ne gândim la viitorul nostru ca neamuri de oameni şi să urmăm cursul firesc al vieţii noastre.

Mironosiţele au fost primele martore ale învierii lui Hristos. Să ne rugăm aşadar ca să întărească Dumnezeu şi pe noi în fiecare clipă a vieţii noastre şi chiar în necazurile noastre să mergem la El şi să-I strigăm „Ajută-ne Doamne!”şi aşa vom primi ajutorul Său. Doar cei ce-L caută pe El se vor bucura de binefacerile lui Dumnezeu, iar când vă veţi face sănătoşi să nu uitaţi de Dumnezeu, a cărei slavă să fie în vecii vecilor,

AMIN!

UN GÂND REVOLTĂTOR...

Într-o zi citeam o snoavă despre o furnică foarte fericită care muncea la o altă furnică. Furnicuţa noastră muncea cu spor şi aducea mult profit celeilalte furnicuţe, iar ea se considera pe sine fericită pentru că făcea ceva care-i plăcea şi-i aducea o satisfacţie îndoită: materială şi spirituală. Nu se specifică în povestioară ce muncea furnicuţa, dar ea muncea. Furnicuţa şef a făcut într-o altă zi o schimbare şi a adus în colectiv o altă furnicuţă ca să muncească pentru el, dar văzând că prima furnicuţă este fericită cu starea ei, a făcut-o subordonată noii furnicuţe. Şi astfel furnicuţa noastră cea harnică a primit îndatorii duble impuse şi de noua ei şefă şi ea a devenit mai puţin fericită. Cu timpul, colectivitatea şefului s-a mărit, iar furnicuţa noastră făcea doar munca de jos pe care o făcea de la început...şi când se întorcea seara acasă nu mai era atât de fericită, nu pentru că n-ar mai fi fost fericită la locul ei de munca ci pentru că devenise un punct insignifiant în peisajul şefului.

Povestioara e tristă în final pentru că ea moare singură pentru că nu avusese pe nimeni lânga ea în realitate, ea doar muncise şi era fericită cu acel statut. Ea nu vroia sa deranjeze pe nimeni ci dorea doar să fie ferictă în continuare la muncă şi să fie propriul şef, iar acest gând cred că o mulţumea: că era singura angajată şi că de ea depindeau toate în afacerea furnicuţului şef.

În locul furnicuţii sunt toţi cei care muncim...unii dintre noi îi dăm dreptate furnicuţii să fie supărată pe soarta ei, alţii nu gândesc aşa. Nimeni nu te poate obliga să faci ceva pe care nu-l doreşti, dar uneori obişnuiţa este o plagă atât de mare pentru unii, încât o manifestare a propriei noastre personalităţi poate constitui un păcat mai mare decât cel al lui Adam şi al Evei. de fapt în realitate, poate că nu ne este frică de şefi, ci ne este frică de neîmplinirea nevoilor noastre zilnice, adică de a achita un credit, de a te hrăni, de a-ţi satisface anumite nevoi, indiferent de natura lor şi atunci spunem în sinea noastră că nu ne este frică de şefi, deşi sunt oameni care tremură în mod real când îi văd supăraţi, ci ne e frică de noi ca persoane cu nevoi şi cerinţe.

în concluzie,

Doar cel stăpân pe sine trece peste toate aceste inhibiţii şi merge mai departe!

MEMENTO MORI...

Ne chinuim zilnic să realizăm câte ceva...nu există zi din viaţa noastră când nu facem sau dacă din comoditate nu facem, măcar gândim să realizăm câte ceva în primul rând pentru noi sau dacă avem vocaţie de oameni, pentru alţii. Acel ceva ne macină din momentul zămislirii gândului în noi şi până la momentul desăvârşirii lucrării în sine. Ne erodăm puţin câte puţin şi devenim fără să vrem, mai goi de noi înşine sau poate mai plini nu neapărat de noi înşine, ci de mulţumirile aduse nouă pentru ceea ce am făcut. În acest răstimp ne uităm pe noi, ne neglijăm pe noi în detrimentul acestor lucruri. Hristos spunea că acel om care nu-şi va pierde sufletul său pentru ceva bun (Ev-anghelion), nu-l va putea câştiga niciodată pentru veşnicie. Problema nu este să-ţi pierzi sufletul, pentru că acest lucru îl poţi face fără nici o greutate şi efort din partea ta, ci cât eşti dispus să-l sacrifici pentru alţii şi mai puţin pentru tine!

Din păcate, societatea de azi nu mai oferă nimic real pentru care să-ţi pui sufletul tău gaj sau mai bine zis, valorile sunt atât de efemere încât ţi-e greu să distingi între adevăr şi falsitate. Suntem asemenea oamenilor lui Platon ţinuţi în peştera superficialităţii care vedem doar înaintea noastră, dar nu percepem ce se întâmplă în jurul nostru şi atunci când ajungem să percepem e prea târziu.

Oamenii mor...e un adevăr crud, destul de real pentru fiecare dintre noi chiar dacă unii nu vrem să acceptăm lucrul acesta. De fapt şi moartea e doar o poartă, dar o poartă prin care trecem toţi cu teamă, nu neapărat că dincolo am fi săraci sau dincolo ne-ar aştepta cele mai urâte închipuiri ale noastre, ci ne e teamă de necunoscut. E o teamă ce nu poate fi zugrăvită de nimeni şi de nici un cuvânt.

La acea poartă vom fi întrebaţi cu siguranţa cât de mult ne-am păstrat şi cât de mult ne-am împrăştiat prin alţii. Dacă vom fi cu toate ale noastre aşa cum ne-a dat Dumnezeu, mă îndoiesc că avem şanse să intrăm pe poartă spre fericire, dar dacă vom fi subţiaţi de dăruirea noastră către alţii, atunci poate avem şanse.

Gândul lui Eminescu trăieşte prin fiecare indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de el...

SĂ FIM CONŞTIENŢIŞI RESPONSABILI FAŢĂ DE ACEST GÂND!