joi, 29 mai 2008

Povestea unui slăbănog

În vremea aceea trăia un om în Israel. Acest om nu avea nume sau numele lui nu contează pentru noi atât de mult cât să-l menţionăm aici în istorioara noastră. Putem să-i zicem Ruben sau Levi sau oricare alt nume evreiesc comun şi celorlalţi evrei respectuoşi faţă de Legea lui Moise.

Acest evreu avea şi o familie, dar această familie îl părăsise pentru că el era o povară. Cu câţiva ani în urmă, el s-a îmbolnăvit şi deveni infirm. Medicii ziceau că are o boală necunoscută lor şi această boală se manifesta prin uscarea membrelor şi printr-o paralizie de la brâu în jos. Picioarele i se uscau la propriu datorită lipsei de activitate musculară şi în curând deveni un fel de schelet ambulant de care vroiau toţi să scape.

Sătulă de suferinţă şi de purtare de grijă faţă de acest om care le îngreuia şi mai mult existenţa, familia decise că trebuie să facă ceva pentru că lucrurile mergeau rău în viaţa ei, nu numai în interior ci şi în exterior, în relaţiile cu ceilalţi semeni. Vecinii îi compătimeau pentru suferinţa lor, dar în acelaşi timp îl mustrau tacit pe acest om prin privire urâcioase pentru presupusele păcate pe care le făcuse şi care acum îl ajunseseră prin boala pe care o avea. Poate că avea păcate ca orice om, dar asta nu era problema vecinilor de păcatele şi suferinţa lui. Un vecin binevoitor a întrebat familia într-o zi “de ce nu-l duceţi la Ierusalim, lângă Poarta Oilor, căci acolo, se spune, că un înger coboară la un anume timp şi tulbură apa şi oricine intră primul după tulburarea apei, se face sănătos, indiferent de boala sa. Chiar un vecin de aici care avea o boală de ochi s-a aruncat în apă şi a ieşit sănătos”. Familia privi la acest sfat ca la o răsplată divină pentru suferinţa purtată din cauza slăbănogului ei şi s-a gândit că ar fi bine să-l ducă acolo că poate reuşeşte să intre primul şi se face sănătos. Chiar s-au gândit şi la cum să rezolve problema persoanei care să stea cu el şi să-l arunce în apă când va tulbura îngerul apa.

Membrii familiei au deliberat în privinţa lui şi a fost adus slăbănogul în Ierusalim pentru a se vindeca. Ei nu veneau la Ierusalim decât odată pe an şi atunci de Paşte pentru că aşa cerea Legea. Nu erau departe de Ierusalim, ajungeau în două zile de mers, dar acest drum al lor era privit ca un sacrificiu pentru membrul bolnav al familiei.

Ajunşi în Ierusalim au înaintat cu greu până la Poarta Oilor, unde era scăldătoarea cu pricina, din cauza mulţimii oamenilor care veneau zilnic în cetate să facă comerţ. Unii veneau cu animale să le vândă de prin satele din împrejurimi, alţii veneau să cumpere, încât aveai impresia că eşti untr-un babilon de neamuri. Totul era haotic, mai ales când treceai pe lângă zona pieţelor unde se vindeau tot felul de lucruri.

Au ajuns în sfârşit la locul cu pricina, dar acolo s-au cutremurat de privelişte. La scăldătoarea pe care evreii o numeau Vitezda erau mulţi bolnavi. Unii erau cu însoţitorii, alţii erau părăsiţi de vreme, alţii mai bogaţi aveau slugi după ei care să-i arunce în bazin când avea să se tulbure apa, dar toţi erau în acel loc pentru un singur scop, să beneficieze de vindecarea promisă de tulburarea apei.

Familia acestui slăbănog, puţin descurajată, de ceea ce văzuse, căută un loc pentru slăbănogul lor şi au găsit un loc dar care era puţin cam departe de bazin. Au hotărât că trebuie să stea cu el câte o săptămână şi dacă se tulbura apa, cel care avea grijă de el avea datoria să-l arunce în apă pentru a se face sănătos. Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe mezinul familiei care era aproape bărbat de acum, avea 15 ani şi avea putere să-l ridice pe slăbănog şi să-l arunce în scăldătoare.

Ceilalţi au plecat spre casă lăsând în urmă promisiunea de a se întoarce următorul săptămâna viitoare pentru a-l schimba. După ce au plecat aceştia, s-a făcut zarvă mare între bolnavi, unul dintre ei a strigat că apa era tulbure şi îngerul se coborâse în scăldătoare. În acel moment, într-o secundă toată acea mulţime s-a mişcat cu un zgomot asurzitor spre apă pentru a se face sănătoşi. Până să ajungă şi slăbănogul nostru, cu ruda sa, deja ieşea unul din scăldătoare, curat ca lacrima de bubele ce-i umpleau tot corpul, sărind şi strigând de bucurie că s-a făcut sănătos.

Ceilalţi se întorceau la locurile lor întristaţi şi rupţi de supărare că au pierdut şi acum ocazia de a se întoarce la familiile lor care îi aşteptau, poate, acasă sănătoşi.

Slăbănogul nostru, primea acest eveniment cu bucurie pentru că el abia venise la scăldătoare. Nu credea neapărat în vindecarea minunată oferită de scăldătoare şi din cauza asta privi de la bun început aducerea lui acolo ca o debarasare a sa din cadrul familiei. Se gândea că e de este într-adevăr greu cu situaţia lui, dar nu se împăca cu ideea că va fi într-un fel lepădat lângă o apă cu minuni. În schimb acum când văzu că apa face într-adevăr minuni, se bucură că a fost adus acolo şi în el înflori speranţa că într-o bună zi se va face sănătos. Ruda sa plecă la săptămână şi în locul ei veni altă rudă. Odată cu ruda schimbată veni şi un alt înger care tulbură apa, dar tot degeaba pentru el. Nu reuşea nici de data asta să ajungă la apă.

Trecu un an de când era în acel loc în care căuta vindecarea. Rudele lui veneau din ce în ce mai rar, existau săptămâni când se scuzau că nu pot veni pentru că au de lucru la câmp sau că au vreun eveniment în familie. Păstra legătura cu ei prin cei care veneau la el şi rămâneau cu el ocazional. Se hrănea din ce cerşea şi uşor uşor devenise un element comun în cetatea Ierusalimului. Toţi îl ştiau pentru că avea o boală necunoscută doctorilor şi-l compătimeau, îi dădeau să mănânce, dar nici unul nu-i oferea sănătatea necesară pentru se putea întoarce la casa sa.

Cu timpul se gândea la tot fel de strategii prin care să ajungă cât mai aproape de apă când se tulbura apa, dar acestea îi erau zădărnicite de prezenţa neregulată a îngerului. Într-un timp îngerul se cobora mai des, alteori nu cobora cu lunile şi în sufletele celor aflaţi acolo apărea deznădejdea. Mulţi plecau pentru că îngerul nu mai cobora şi atunci prezenţa lor acolo nu-şi mai avea rostul.

Trecuseră aproape şapte ani de când era la scăldătoare şi niciodată nu avusese ocazia să plece pe picioarele sale. Se târa până la scăldătoare când se făcea zarvă între bolnavi, dar întotdeauna ajungea mai târziu decât trebuia. Odată era chiar să se înnece în scăldătoare deoarece a crezut că a ajuns primul şi a căzut în apă. Când a ajuns în apă aştepta înfrigurat miracolul inevitabil, dar a văzut că e la fel de schilod şi mai mult decât atât, se ducea la fund şi că înghiţea apă. A început să strige şi norocul lui a fost când nişte trecători au intrat în scăldătoare şi l-au salvat. Nu ştia ce să facă. Să le mulţumească sau să-i ocărască pentru că nu-l lăsaseră să moară şi să scape de suferinţă. Striga pentru că-i era frică de moarte, cu boala se învăţase, dar cu moartea era mai greu şi atunci le mulţumi trecătorilor pentru că l-au salvat.

În acel an trăise o seară ciudată pentru existenţa lui monotonă la acea scăldătoare. Era iarnă şi încerca să se încălzească la un foc ce ardea mocnit lîngă el. Încălzindu-se suficient cât să se simtă bine, adormi şi în somnul său se visă în afara Ierusalimului pe un câmp pe care el alerga. Se visa sănătos, dar nu ştia de ce fugea. Poate că lucrul acesta şi-l dorea cel mai mult de la viaţă, să mai alerge odată aşa cum alerga când era tânăr prin păduri sau pe dealuri. În visul său era noapte, era sănătos şi alerga către un loc necunoscut lui. Observă chiar că aleargă fără voia lui dar nici nu încerca să oprească acel zbucium nebun pentru că se simţea bine. Se simţea atât de bine, încât nu mai conta unde alerga. Pentru el, important era că putea să alerge din nou după şapte ani. Tot alergând a văzut că în fuga sa ajunsese la marginea unui sătuc, iar înaintea lui se afla un grajd făcut într-o scobitură a pământului, un fel de peşteră. La vederea grajdului se opri din fugă ca şi cum o putere nevăzută îl ţintui pe loc. Ce căuta el acolo nu ştia. Se uită pe fereastra grajdului şi văzu la o lumină slabă a unui opaiţ o femeie tănără care tocmai născuse un copil ce emana atâta linişte când îl priveai. Alături de ei erau un om în vârstă ce părea că stă de strajă lângă cei doi. În jurul lor, animalele păreau ca se roagă la cei doi. Boii suflau încet spre femeie şi pruncul ei ca şi cum le-ar fi încălzit aerul, dar în jurul lor nu părea să fie deloc iarnă, ci totul era înflorit şi călduros. El nu simţea frigul deloc cu toate că ştia că afară este iarnă, pe alocuri apa îngheţase, din cauza frigului. Stătea la geamul grajdului, nevăzut de nimeni sau cel puţin aşa credea el şi privea toată scena cu multă teamă şi cucernicie. El, care nu era cât se poate de religios, dar devenise un pic din cauza minunilor întâmplate la scăldătoare, era pătruns acum de ceea ce vedea pe geamul grajdului. Dintr-o dată, pruncul se uită fix spre locul unde era geamul de parcă ar fi ştiut că este acolo. El observând acest lucru şi paraliză cu toată fiinţa lui, de parcă era un hoţ şi fusese prins la furat şi-l aştepta moartea. Vedea cum pruncul acela ce uita la el cu luare aminte. Îl privea fix cu milă, iar privirea lui îi străpunse inima şi-l făcu să cadă în genunchi în faţa ferestrei, şi atunci se trezi iarăşi în starea sa de suferinţă lângă scăldătoare. Auzea gemetele celorlalţi bolnavi, alţii dormeau sforăind, în jurul său era pace în aer, dar el vedea parcă aievea ochişorii mici ai pruncului din grajd.

A doua zi, se trezi şi o luă de la capăt în cursa pentru vindecare în scăldătoare. Era singur, nu-l mai vizitase familia de un an de zile, chiar credeau că a murit pentru că nu se mai interesau de el. În schimb, devenise notoriu la scăldătoare pentru că era cel mai vechi în acele locuri. Mulţi veneau şi se vindecau pentru că nu erau bolnavi ca el, în stadiul în care se afla el. Ajunsese să se complacă în starea lui şi devenise un fel de şef al locului în ceea ce privea împărţirea locurilor pentru cerşit. Trecuseră 15 ani de când se afla la scăldătoare şi tot nu reuşise să se vindece. Ceilalţi bolnavi îl compătimeau şi ei dar când venea timpul tulburării apei fiecare era pentru el. Cine era mai tare, se vindeca întâi şi mergea sănătos acasă. Priveau la el ca la un monument al răbdării, dar nu îl ajutau să se vindece aruncându-l şi pe el în scăldătoare. Vorbeau cu el pentru că aveau ce să înveţe de la el. Câţi oameni nu văzuse el la viaţa lui perindându-se prin locurile unde a cerşit, aproape că îi învăţase pe fiecare dintre cei ce locuiau în cetate, le ştia năravul, le ştia mila sau nepăsarea cu care se afişau în public.

Trecuseră aproape 38 de ani de când era bolnav. Deja nu-l mai impresionau oamenii din jurul lui, ci se gândea cum să facă să se vindece. Era sătul de suferinţă şi de încercări la apa tămăduitoare. Chiar i se părea că apa nu vrea deloc să-l vindece pentru că nu reuşise în toţi aceşti ani să ajungă măcar odată primul şi să obţină vindecarea mult dorită. Devenise îndărătnic şi nu mai vorbea cu nimeni, dar în sufletul său păstra o speranţă că poate într-o zi va ajunge la apă. Ştia el că va veni o zi când oamenii nu vor mai fi bolnavi şi el fiind singurul bolnav, va sta lângă apă şi când se va tulbura apa, se va vindeca.

Toţi vorbeau despre un Om care umbla prin Israel şi vindeca pe cei bolnavi, dar nu ştia cine este acel Om şi unde ar putea să-l găsească. Mai mult decât atât nu avea pe nimeni care să-i facă un serviciu şi să-l cheme pe Omul acela să-l vindece şi pe el sau măcar să-l transporte până la locul unde s-ar fi aflat Vindecătorul. Aşa că stătea mai departe în suferinţa sa aşteptând mişcarea apei că poate s-ar fi vindecat şi el. De familie nici nu se mai punea problema să vină să-l vadă. Departe de Ierusalim, aceştia au şi uitat de el şi chiar au încercat să uite de existenţa vreunui membru de-al lor care să fi fost vreodată bolnav.

El se gândea la ei adeseori, dar îi privea mental cu ciudă şi indiferenţă pentru că îl trataseră ca un infirm. Îl durea lucrul acesta mai mult decât orice. Puteau să-l înfometeze sau să-l bată, dar să nu uite de el.

Existenţa lui devenise mizeră. Trăia din cei cerşea şi din mila trecătorilor. Se gândea acum de ce suferă , de ce are parte de viaţa asta cruntă şi cum ar fi să nu fi fost aşa. Ar fi avut şi el o familie de care să aibe grijă, ar fi avut poate copii sau copii lui ar fi avut copii şi ar fi fost un bunic foarte bun cu nepoţii săi.

Când se gândea el la aceste lucruri se trezi cu un Om proptit în faţa locului unde stătea el. Acest Om era înalt, cu o privire blândă şi acest Om căuta la suferinţa lui. Nimeni nu-l mai căutase de mulţi ani şi i se părea ciudat acum că cineva a venit să-l vadă. Se gândea că poate acel Om este chiar o rudă de-a sa care şi-a adus aminte de el şi a venit să-l vadă. Omul l-a întrebat simplu şi direct “vrei să te faci sănătos?” Această întrebare îl lovi în moalele capului exact cum l-ar fi lovit cineva cu un par. Nici nu mai ştia ce înseamnă să fii sănătos. De atâţia ani de când era bolnav, nu mai ştia cum e să fii sănătos. La un moment dat îşi închipuia că lumea e aşa cum este el, dar era puţin diferit. Ştia că se amăgeşte, dar îşi permitea astfel de jocuri mentale.

La întrebarea Omului, nu ştia ce să răspundă. Ştia care e răspunsul, dar i se părea că întrebarea vine mai mult ca o glumă, dar cine şi-ar fi permis să glumească cu un om aflat în suferinţă.

Răspunse că da, nu poate fi sănătos pentru că nu are un om care să-l arunce în scăldătoare mai repede când se tulbură apa. El ar vrea dar nu se poate. Omul îl privea şi nu îi zicea nimic, de parcă l-ar fi cercetat uitându-se la el. El aştepta măcar să-i dea ceva de pomană şi să-l lase în pace că deja fusese răscolit de întrebarea acestui Om.

Atunci Omul i-a zis simplu “scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Prima oară când auzi cuvântul scoală-te, hotărî că deja s-a mers prea departe cu îndrăzneala acelui Om. Oare El nu vedea că este afectat de boală şi că se târăşte din loc în loc? Dar până să cugete sfârşitul gândului, simţi cum o putere intră în oasele lui şi începe să simtă uşor degetele de la picioare şi cum piciorul se mişcă. Uimit de acest lucru, nu ştia ce să facă, să strige sau să plângă de bucurie, ci totul s-a tradus printr-o muţenie plină de uimire. Până să realizeze ce se întâmplă a observat că Cel care i-a zis cuvintele nu mai era lângă el ci plecase, fapt pe care el nu îl observase din cauza miracolului trăit. Îşi mişca picioarele, dar îi era teamă să se ridice, se gânea că va cădea din nou aşa cum căzuse odată în apă şi era să se înnece. Cu toate acestea, se ridică uşor în picioare. Ceilalţi bolnavi se uitau uimiţi la el, îi ştiau povestea, ştiau că este acolo de 38 de ani şi nu înţelegeau cum de s-a făcut sănătos. Se uitau la el, se uitau la apă, o vedeau că este limpede, deci nu coborâse îngerul în ea şi nu-şi explicau vindecarea lui. Se făcu zarvă odată cu vindecarea acestuia, iar preoţii şi cărturarii treceau prin zonă în acel moment. Omul trăise o minune. El deveni într-o clipă dovada unei minuni făcute la cuvântul unui Om pe care nu-l cunoştea, dar care l-a făcut sănătos. Se gândea că Dumnezeu s-a milostivit de el şi de suferinţa lui şi l-a vindecat prin Omul acela.

Avea acum o altă problemă de rezolvat. Preoţii şi cărturarii, fiind în trecere prin acel loc, l-au văzut că îşi strânge patul spre a merge la casa sa. Era un lucru nepermis în acea zi pentru că era ziua sâmbetei, iar în această zi nici un evreu nu îndrăznea să facă un astfel de lucru necugetat. Aceştia l-au mustrat spunându-i că nu îi este permis să-şi ia patul în ziua sâmbetei. El rămase trăznit când auzise lucrul acesta. 38 de ani nu şi-a luat patul pentru că nu a putut şi acum când s-a făcut şi el sănătos, să i se spună că nu-şi poate lua patul. I se părea un lucru fără sens. Se gândea că Legea avea rolul de a-l ajuta pe om să fie mai aproape de Dumnezeu şi nu să-l îngrădească să se bucure de viaţă. I se părea deplasată mustrarea acestor oameni care timp de 38 de ani nu i-au oferit nimic decât silă şi dispreţ pentru că îl considerau un mare păcătos pentru boala pe care o avea. Era păcătos, dar păcatele lui îl priveau pe el şi nicidecum pe ei. Ca să scape de aceştia, aruncă vina şi el pe Omul care l-a făcut sănătos, spunând “Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. A avut impresia că a scăpat dacă a dat vina pe altcineva, dar n-a fost aşa. Ei l-au întrebat şi “cine este cel ce ţi-a zis ţie unele ca acestea?“ El n-a ştiut ce să le zică pentru că nu-l cunoştea pe Omul acela. Văzând că nu scot nimic de la el, l-au lăsat în pace. El şi-a strâns cu înfrigurare lucrurile şi a plecat de la scăldătoare.

A mers în templu pentru că acolo avea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacere. S-a aşezat într-un loc mai retras pentru a se ruga şi a-i mulţumi lui Dumnezeu. După ce i-a mulţumit lui Dumnezeu, a vrut să plece din acel loc.

Dar înaintea lui era din nou acel Om care i-a zis să-şi ia patul şi să meargă la casa lui. Se uita la el blând, dar şi mustrător în acelaşi timp. Îl mustra poate că dăduse vina pe El la scăldătoare când l-au chestionat cei din elita evreiască. Nu i-a zis nimic de acest lucru ci doar “te-ai făcut sănătos”. Aceste cuvinte sunau ca o concluzie, de parcă Acel Om îl invita să trăiască o viaţă nouă. Într-adevăr, simţea că are o viaţă nouă, simţea că este altul, mai în vârstă într-adevăr, dar simţea că este alt om. Nu mai era îndărătnic, ci plin de compasiune faţă de cei aflaţi în suferinţă. Apoi Omul continuă “ai grijă de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău”. În momentul acela s-a uitat în ochii lui şi privirea Omului binefăcător a mers până în adâncul sufletului. Şi-a dat seama că înaintea lui nu este un Om, ci Dumnezeu Însuşi se uita la el. A căzut în genunchi pentru că nu mai suporta cu toată fiinţa lui acea privire care-l atenţiona asupra stării lui, dar când stătea în genunchi şi-a adus aminte de visul pe care-l avusese cu mulţi ani în urmă şi privirea aceea o cunoştea. Era privirea Pruncului din ieslea grajdului. Atunci era blândă şi compătimitoare, dar acum privirea avea în ea pe lângă blândeţe şi mustrare pentru o eventuală cădere. Se ridică, dar Omul nu mai era lângă el. Plecase de ceva timp.

Înfrigurat, a plecat din templu, îndreptându-se spre casa pe care o mai ţinea minte. Mergea pe picioarele sale acum. Nu mai avea nevoie nici de apă tulburată de înger, poate ar fi preferat mai bine să fie vindecat de apa sfinţită, pentru că ar fi avut mai multă linişte. Privea în jurul său şi încerca să se înveţe cu lumea în care era. S-a pierdut în mulţimea oamenilor care se aflau în Ierusalim, nu mai privea în jur pentru că era înspăimantat de ceea ce i se întâmplase. Se gândea că are înaintea sa o viaţă nouă faţă de care trebuie să fie mai responsabil. Se simţea ca un înviat din morţi. Auzise că unii au înviat din morţi şi se pare că tot Acest Om fusese cel care săvârşise minunile.

Ieşi din Ierusalim. Începu să alerge de bucurie, dar în acelaşi timp şi de teamă ca nu cumva stând mult pe loc, să amorţească din nou şi să se întoarcă la scăldătoare, unde să aştepte venirea ingerului. Alerga exact ca în visul său, dar de data aceasta la capătul alergării nu-l mai aştepta blândeţea din privirea Pruncului, ci o viaţă necunoscută până atunci, pe care trebuia să o petrească cu multă responsabilitate.

Un comentariu:

Whatafy spunea...

frumoasa poveste, din care avem cu totii ceva de invatat!