MEMENTO MORI...

Ne chinuim zilnic să realizăm câte ceva...nu există zi din viaţa noastră când nu facem sau dacă din comoditate nu facem, măcar gândim să realizăm câte ceva în primul rând pentru noi sau dacă avem vocaţie de oameni, pentru alţii. Acel ceva ne macină din momentul zămislirii gândului în noi şi până la momentul desăvârşirii lucrării în sine. Ne erodăm puţin câte puţin şi devenim fără să vrem, mai goi de noi înşine sau poate mai plini nu neapărat de noi înşine, ci de mulţumirile aduse nouă pentru ceea ce am făcut. În acest răstimp ne uităm pe noi, ne neglijăm pe noi în detrimentul acestor lucruri. Hristos spunea că acel om care nu-şi va pierde sufletul său pentru ceva bun (Ev-anghelion), nu-l va putea câştiga niciodată pentru veşnicie. Problema nu este să-ţi pierzi sufletul, pentru că acest lucru îl poţi face fără nici o greutate şi efort din partea ta, ci cât eşti dispus să-l sacrifici pentru alţii şi mai puţin pentru tine!

Din păcate, societatea de azi nu mai oferă nimic real pentru care să-ţi pui sufletul tău gaj sau mai bine zis, valorile sunt atât de efemere încât ţi-e greu să distingi între adevăr şi falsitate. Suntem asemenea oamenilor lui Platon ţinuţi în peştera superficialităţii care vedem doar înaintea noastră, dar nu percepem ce se întâmplă în jurul nostru şi atunci când ajungem să percepem e prea târziu.

Oamenii mor...e un adevăr crud, destul de real pentru fiecare dintre noi chiar dacă unii nu vrem să acceptăm lucrul acesta. De fapt şi moartea e doar o poartă, dar o poartă prin care trecem toţi cu teamă, nu neapărat că dincolo am fi săraci sau dincolo ne-ar aştepta cele mai urâte închipuiri ale noastre, ci ne e teamă de necunoscut. E o teamă ce nu poate fi zugrăvită de nimeni şi de nici un cuvânt.

La acea poartă vom fi întrebaţi cu siguranţa cât de mult ne-am păstrat şi cât de mult ne-am împrăştiat prin alţii. Dacă vom fi cu toate ale noastre aşa cum ne-a dat Dumnezeu, mă îndoiesc că avem şanse să intrăm pe poartă spre fericire, dar dacă vom fi subţiaţi de dăruirea noastră către alţii, atunci poate avem şanse.

Gândul lui Eminescu trăieşte prin fiecare indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de el...

SĂ FIM CONŞTIENŢIŞI RESPONSABILI FAŢĂ DE ACEST GÂND!