UN GÂND REVOLTĂTOR...

Într-o zi citeam o snoavă despre o furnică foarte fericită care muncea la o altă furnică. Furnicuţa noastră muncea cu spor şi aducea mult profit celeilalte furnicuţe, iar ea se considera pe sine fericită pentru că făcea ceva care-i plăcea şi-i aducea o satisfacţie îndoită: materială şi spirituală. Nu se specifică în povestioară ce muncea furnicuţa, dar ea muncea. Furnicuţa şef a făcut într-o altă zi o schimbare şi a adus în colectiv o altă furnicuţă ca să muncească pentru el, dar văzând că prima furnicuţă este fericită cu starea ei, a făcut-o subordonată noii furnicuţe. Şi astfel furnicuţa noastră cea harnică a primit îndatorii duble impuse şi de noua ei şefă şi ea a devenit mai puţin fericită. Cu timpul, colectivitatea şefului s-a mărit, iar furnicuţa noastră făcea doar munca de jos pe care o făcea de la început...şi când se întorcea seara acasă nu mai era atât de fericită, nu pentru că n-ar mai fi fost fericită la locul ei de munca ci pentru că devenise un punct insignifiant în peisajul şefului.

Povestioara e tristă în final pentru că ea moare singură pentru că nu avusese pe nimeni lânga ea în realitate, ea doar muncise şi era fericită cu acel statut. Ea nu vroia sa deranjeze pe nimeni ci dorea doar să fie ferictă în continuare la muncă şi să fie propriul şef, iar acest gând cred că o mulţumea: că era singura angajată şi că de ea depindeau toate în afacerea furnicuţului şef.

În locul furnicuţii sunt toţi cei care muncim...unii dintre noi îi dăm dreptate furnicuţii să fie supărată pe soarta ei, alţii nu gândesc aşa. Nimeni nu te poate obliga să faci ceva pe care nu-l doreşti, dar uneori obişnuiţa este o plagă atât de mare pentru unii, încât o manifestare a propriei noastre personalităţi poate constitui un păcat mai mare decât cel al lui Adam şi al Evei. de fapt în realitate, poate că nu ne este frică de şefi, ci ne este frică de neîmplinirea nevoilor noastre zilnice, adică de a achita un credit, de a te hrăni, de a-ţi satisface anumite nevoi, indiferent de natura lor şi atunci spunem în sinea noastră că nu ne este frică de şefi, deşi sunt oameni care tremură în mod real când îi văd supăraţi, ci ne e frică de noi ca persoane cu nevoi şi cerinţe.

în concluzie,

Doar cel stăpân pe sine trece peste toate aceste inhibiţii şi merge mai departe!