UN GÂND REVOLTĂTOR...

Într-o zi citeam o snoavă despre o furnică foarte fericită care muncea la o altă furnică. Furnicuţa noastră muncea cu spor şi aducea mult profit celeilalte furnicuţe, iar ea se considera pe sine fericită pentru că făcea ceva care-i plăcea şi-i aducea o satisfacţie îndoită: materială şi spirituală. Nu se specifică în povestioară ce muncea furnicuţa, dar ea muncea. Furnicuţa şef a făcut într-o altă zi o schimbare şi a adus în colectiv o altă furnicuţă ca să muncească pentru el, dar văzând că prima furnicuţă este fericită cu starea ei, a făcut-o subordonată noii furnicuţe. Şi astfel furnicuţa noastră cea harnică a primit îndatorii duble impuse şi de noua ei şefă şi ea a devenit mai puţin fericită. Cu timpul, colectivitatea şefului s-a mărit, iar furnicuţa noastră făcea doar munca de jos pe care o făcea de la început...şi când se întorcea seara acasă nu mai era atât de fericită, nu pentru că n-ar mai fi fost fericită la locul ei de munca ci pentru că devenise un punct insignifiant în peisajul şefului.

Povestioara e tristă în final pentru că ea moare singură pentru că nu avusese pe nimeni lânga ea în realitate, ea doar muncise şi era fericită cu acel statut. Ea nu vroia sa deranjeze pe nimeni ci dorea doar să fie ferictă în continuare la muncă şi să fie propriul şef, iar acest gând cred că o mulţumea: că era singura angajată şi că de ea depindeau toate în afacerea furnicuţului şef.

În locul furnicuţii sunt toţi cei care muncim...unii dintre noi îi dăm dreptate furnicuţii să fie supărată pe soarta ei, alţii nu gândesc aşa. Nimeni nu te poate obliga să faci ceva pe care nu-l doreşti, dar uneori obişnuiţa este o plagă atât de mare pentru unii, încât o manifestare a propriei noastre personalităţi poate constitui un păcat mai mare decât cel al lui Adam şi al Evei. de fapt în realitate, poate că nu ne este frică de şefi, ci ne este frică de neîmplinirea nevoilor noastre zilnice, adică de a achita un credit, de a te hrăni, de a-ţi satisface anumite nevoi, indiferent de natura lor şi atunci spunem în sinea noastră că nu ne este frică de şefi, deşi sunt oameni care tremură în mod real când îi văd supăraţi, ci ne e frică de noi ca persoane cu nevoi şi cerinţe.

în concluzie,

Doar cel stăpân pe sine trece peste toate aceste inhibiţii şi merge mai departe!

MEMENTO MORI...

Ne chinuim zilnic să realizăm câte ceva...nu există zi din viaţa noastră când nu facem sau dacă din comoditate nu facem, măcar gândim să realizăm câte ceva în primul rând pentru noi sau dacă avem vocaţie de oameni, pentru alţii. Acel ceva ne macină din momentul zămislirii gândului în noi şi până la momentul desăvârşirii lucrării în sine. Ne erodăm puţin câte puţin şi devenim fără să vrem, mai goi de noi înşine sau poate mai plini nu neapărat de noi înşine, ci de mulţumirile aduse nouă pentru ceea ce am făcut. În acest răstimp ne uităm pe noi, ne neglijăm pe noi în detrimentul acestor lucruri. Hristos spunea că acel om care nu-şi va pierde sufletul său pentru ceva bun (Ev-anghelion), nu-l va putea câştiga niciodată pentru veşnicie. Problema nu este să-ţi pierzi sufletul, pentru că acest lucru îl poţi face fără nici o greutate şi efort din partea ta, ci cât eşti dispus să-l sacrifici pentru alţii şi mai puţin pentru tine!

Din păcate, societatea de azi nu mai oferă nimic real pentru care să-ţi pui sufletul tău gaj sau mai bine zis, valorile sunt atât de efemere încât ţi-e greu să distingi între adevăr şi falsitate. Suntem asemenea oamenilor lui Platon ţinuţi în peştera superficialităţii care vedem doar înaintea noastră, dar nu percepem ce se întâmplă în jurul nostru şi atunci când ajungem să percepem e prea târziu.

Oamenii mor...e un adevăr crud, destul de real pentru fiecare dintre noi chiar dacă unii nu vrem să acceptăm lucrul acesta. De fapt şi moartea e doar o poartă, dar o poartă prin care trecem toţi cu teamă, nu neapărat că dincolo am fi săraci sau dincolo ne-ar aştepta cele mai urâte închipuiri ale noastre, ci ne e teamă de necunoscut. E o teamă ce nu poate fi zugrăvită de nimeni şi de nici un cuvânt.

La acea poartă vom fi întrebaţi cu siguranţa cât de mult ne-am păstrat şi cât de mult ne-am împrăştiat prin alţii. Dacă vom fi cu toate ale noastre aşa cum ne-a dat Dumnezeu, mă îndoiesc că avem şanse să intrăm pe poartă spre fericire, dar dacă vom fi subţiaţi de dăruirea noastră către alţii, atunci poate avem şanse.

Gândul lui Eminescu trăieşte prin fiecare indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de el...

SĂ FIM CONŞTIENŢIŞI RESPONSABILI FAŢĂ DE ACEST GÂND!